Mentorii si pericolul PSI
20 Mai 2008
Deviatiile comportamentale, mai mult cele semnalate la unii profesori, devin îngrijoratoare. Desi mai marii ministerului au comentat ca nu sunt benefice actului educational, totusi nu au cutezat sa emita vreo circulara. Din ce cauza? Probabil ca registrul competentelor a fost înlocuit cu cel al culorilor politice si atunci se întelege ca este mult mai usor sa vorbesti, decât sa faci o favoare celor care au nevoie. Am vazut multi profesori ale caror atitudini nu sunt potrivite în procesul transmiterii cunostintelor. Poate nu sunt vinovati doar ei. Sa amintim si grija executivului pentru ai nostri mentori. Tinerea lor într-o saracie periculoasa si în întunericul conceptual ar fi o prima explicatie a deprecierii sistemului nervos. Nu exclud din ecuatie motivatia elevilor, care, din pacate, a ajuns cu mult sub cotele acceptiunilor firesti. Actul educational nu se poate întemeia la ordinul cuiva. Este nevoie de timp, de atmosfera propice, de oameni constienti. Pentru cele câteva cazuri de profesori cu sechele psihice, atât din tara cât si din Bacau, nimeni nu s-a îngrijorat. S-a încercat o evaluare psihica, dar destul de subtire si cu accent limitat în evolutia profesiei la catedra. Este putin interesanta metoda de a face fisa psihologica de catre specialistii din institutia inspectoratelor scolare. Poate o conventie la nivel central care sa dea girul sefilor de a încheia protocoale cu doua, trei cabinete de terapie ar stimula serios maturitatea psihica a mentorilor. Refuz sa cred ca un om cu stari de anxietate sau frustrare accentuata ar putea crea performanta. Ar merita sa ne gândim si la cei din banci. Oare ei nu au nevoie de evaluare psihologica? Nu cred ca le-ar strica. Mai mult, o cooperare psiholog, diriginte, copil, parinte ar diminua cu certitudine multe dintre carentele actului serios de educatie. Sub efectul atâtor presiuni informationale, sociale si afective, devine limpede ca buna-ziua disfunctia psihica. Doar ca noi, în loc sa o corectam, iesim în decor cu tipete, cu aratari de degete si cu etichetari dureroase. Îmi este greu sa accept faptul ca un trecator pe strada poate sa spuna despre un dascal ca e nebun. Stiu ca altii pun diagnostice atât de sensibile. Si înca ceva. În jocurile copilariei, la un cuvânt dureros, raspunsul devenea imediat „Cine zice, ala e!” Care, pe bune, nu-i chiar întâmplator. Daca vorbim despre inconstient si explorarea lui, eu stiu?
Dan CaldararuAi ceva de spus?
