Sunt, de-acum, vreo cinci sau sase ani de când, in fiecare primavara si vara si toamna, ii revad pe prietenii mei din Matca. N-am fost nicodata prin aceasta comuna din judetul Galati, dar stiu ca oamenii locului sunt, intre altele, gradinari adevarati si nu numai gradinari, intr-un cuvânt – agricultori. Dar, poate, ma gândesc acum, cuvântul care-i defineste cel mai bine e acela de Taran, scriu cu litera mare deoarece, pentru mine, acest cuvânt are conotatii aparte. Nu, nu m-am nascut unde s-a nascut si vesnicia, dar, prin parinti, am fost legat de sat, de satul acela dintre dealurile Moldovei noastre, unde petreceam vacantele si unde casele si ulitele mi se parea desprinse din basmele bunicii si unde oamenii aceia, cu opinci si itari si sumane aveau sufletul mare si luminos cât o luna plina … Si-i mai stiu din poemele acelea atât de vibrante - pe care, vai !, am constatat, chiar in aceste zile, multi tineri, stundenti fiind, nici n-au auzit de ele -, precum Sergentul, ori Penes Curcanul, ori Trei, Doamne, si toti trei, sau… -, poeme inchinate «talpii tarii», jeftfei taranului pentru pamântul ancestral… Si-i mai stiu din textele acelea literare pe care, din copilarie, le citeam cu nesat, si din care aflam ca ei dau pâine tarii, ei sunt, in fapt, sufletul pamântului… Asa ca, de câte ori apar in piata cea mare a urbei mele Neculai Nacu si nevasta lui, Vasilica, si fiica lor, Maria Pohrib, cu baietii, cum spuneam, din Matca, tresar bucuros si le strâng mâinile cu o anume emotie, izvorâta, desigur, din sentimentele mele de adânc respect pentru munca lor fara odihna si, vazându-i zâmbind cuminte, sincer, nu stiu de ce imi revin, de fiecare data, in minte, cuvintele atât de adevarate scrise de Vergiliu : “O, agricultorule, când ai sti cât de nefericit esti…!” Caci, niciodata, munca lor n-a fost si nu va fi platita la adevarata ei valoare… Dar nu, ei isi traiesc propria lor fericire atunci când isi vad roadele muncii lor pline de sperante, când ajung aici, pentru a oferi bacauanilor acest rod care inseamna salata si ridichi, rosii si castraveti si ceapa si alte astfel de bunatati… Ieri i-am revazut si, cu acelasi respect, le-am strâns mâinile. Da, el, Neculai Nacu, va implini, la anul, sapte decenii de viata, si-i frumos si verde ca un stejar falnic; da, ea, Vasilica Nacu, a mai albit putin, o doare un genunchi din cauza «reumatismei», dar nu se lasa, mai ales ca la inceputul lui noiembrie, inaintea Postului Craciunului, isi va casatori si cel mai mic dintre baieti ; Maria e inca tânara, desi are mai multi feciori… Viata merge inainte, anii trec pe nesimtite, si m-as bucura sa-i revad, mereu si mereu, pentru ca ei sunt un simbol al rodniciei tarii…