“Amurg de toamna violet…”

Astazi sunt copiii-emo, innegurati in atitudine dar si infatisare care au luat (ca sa vezi paradoxul ce duce pâna la aberatie), drept pretext al insensibilitatii, taman emotia. Fara un scop definit, ei “stiu ca nu stiu nimic” si asta nu din vreo credinta socratica, ci dintr-una ce tine de fatalitate, prin excelenta.
Si-a avut oare secolul XIX copiii sai emo? Cu siguranta nu, in acceptiunea actuala a termenului. Emotiile de atunci erau conturate in expresii a caror valoare s-a pastrat pâna astazi. In cele ce urmeaza vom vorbi despre un asemenea caz, in care “amurgul”, “toamna” sau “violetul” nu sunt simboluri ale depresiunii, nu anunta nimic din starile afective negative pe care cei mai multi le atribuie acestora dintr-o ingrozitoare prejudecata simbolista.
In anul 1894 Vsiliu D. Gheorghe sau George Bacovia, asa cum e consemnat in istoria literaturii noastre, avea doar 13 ani. Cam de aceasta perioada este legata si una dintre intâmplarile memorabile, mai ales prin consecintele ei, ce a jucat un rol hotarâtor nu numai din punctul de vedere al istoriei literaturii române, ci si al istoriei municipiului Bacau.
Astfel, tânarul Vasiliu, plimbându-se prin curtea bisericii Precista (la acea vreme situata aproape in camp) fascinat, inca de pe atunci, de aceasta ctitorie, alege sa urce in turnul-clopotnita, de unde firea lui visatoare sa poate participa in voie la spectacolul oferit de panorama orasului. Pierdut in aceasta contemplare, poetul de mai târziu, Bacovia, nu constientizeaza repeziciunea scurgerii timpului, drept urmare, ajunge prin a fi incuiat in clopotnita de paraclisierul Pavel Ghinet.
Mult timp dupa acesta patanie, fiul poetului, Gabriel, avea sa confirme cele intâmplate. Iata ce spune el: “Eram prin clasa a VI-a sau a VII-a. Tot intr-o zi de toamna, tata m-a dus la “Precista” sa-mi arate clopotnita din lemn:
-Vezi, Gabriel, aici am fost inchis din greseala de un dascal. Am stat o noapte, pâna a doua zi dimineata. Atunci, printre copaci am vazut un amurg unic, amurgul violet.”
Cei drept, câtiva ani mai târziu de la cele intâmplate in toamna anului 1894 avea sa apara poezia “Amurg violet” (“Amurg de toamna violet… /Din turn, pe câmp, vad /voievozi cu plete; /strabunii trec in pâlcuri /violete /Orasul tot e violet.”)
Acesta este, de fapt, Bacovia real, asa cum ar trebui sa-l cunoasca si tinerii nostri care, din pacate, ramân incremeniti intr-un registru, nu neaparat incorect, dar incomplet cu siguranta, pe care il propun poezii ca “Plumb” sau “Lacustra”. Daca am fi putin mai atenti la detaliile acelor vremuri, am vedea ca Bacaul ne ajuta sa ne redescoperim valorile, cum este si cazul lui George Bacovia, un poet nu al sfârsitului de lume, asa cum il vede majoritatea, ci un intemeietor al unei lumi noi… a nesfârsitelor reverii.