Intre doua trenuri
31 Iulie 2008
E ora 9,15, iar ziua de final de iulie se anunta calduroasa, daca nu chiar caniculara. Mi-am luat inima in dinti, cum se spune, si iata-ma in personalul care tocmai a plecat, spre Piatra Neamt, din statia CFR Bacau. Cum mai notam undeva - cu plus si minus - gara a fost redata circuitului, dupa ce, multa vreme, a trecut printr-o ampla reconstructie. Da, avem gara frumoasa la Bacau, gara moderna si functionala! E drept, inca mai sunt unele lucruri de pus la punct, dar grosul a trecut. Ceea ce a ramas e nesemnificativ… Pacat ca liniile sunt intesate de buruieni. Chiar la urcare in vagon, am “luat” in picior o tufa de maracini… A plecat trenul si, ca de fiecare data in astfel de momente, sunt putin emotionat. Plec la mormintele parintilor - cum fac in fiecare an, de regula, vara, si o anume tristete ma apasa. Morminte vechi, de o jumatate de secol, s-a dus durerea de la inceput, dar, orice-ai face, memoria e vie… In vagon e, deja, zapuseala. Vagoane vechi, aceleasi de pe timpul când, cu vreo trei sau patru decenii in urma, plecam pe teren, ca jurnalist tânar pe atunci… Acum, vechimea si disconfortul generat de ea ma apasa. Noroc de doamna aceasta in uniforma de ceferist - conductorul, de fapt - care e si frumoasa, si inteligenta, si comunicativa. Imi spune ca nu s-a schimbat mai nimic in cei 18 ani de când e ceferista, rastimp din care se desprind ultimii 15, de când a trecut “la geanta”, adica in functia pe care o are acum. Doamna Liza Barcan - asa se numeste acest “ceferist” imbracat impecabil, cu parul strâns, in spate, cu o agrafa stralucitoare - adauga un “amanunt” pe care, de fapt, il stiam, si anume ca, mai ales in ultimii ani, personalul cailor ferate s-a redus drastic, fapt caruia i se datoreaza si nesfârsita “padure” de balarii de pe terasament…
Din vorba-n vorba, despre bun-simt
Când credeam ca ramân singur, cu gândurile mele, in fata mi se aseaza un barbat tânar, frumusel, cu alura de sportiv. Intentionam sa ma fac ca nu-l observ, când ma intreba, pe un ton familiar, unde merg si cu ce treburi. Istet baiat, imi spun in gând, si-i raspund. El, fara complexe, incepu sa-mi spuna ca “azi e liber”, e subofiter la “tancuri”, acum merge la un prieten din Roznov. “Da’ eu is din Racova, daca ati auzit de comuna asta, acum locuiesc in Bacau, intr-un apartament, singur, stiti, is cavler - si zâmbeste cu subintelesuri - schimb prietenele cam la sase luni, deh, viata de burlac…”. Dupa care trece la treburi ceva mai… serioase: ”Domnule, chiar ca astia de la CFR nu sunt gospodari… Uitati-va, buruienile astea n-au ce cauta pe linia ferata, nu mai zic in incinta haltelor… Imi amintesc, cu ani in urma, când eram la mine in sat mergeam la plivit iarba dintre linii, luam ceva bani, da’ acu’ s-au stricat lucrurile de tot”. Si uite asa, incepem sa discutam despre “simtul curateniei la români”, cum s-a exprimat el: ”Românii nostri nu prea au simtul curateniei, mai bine zis al pastrarii curateniei… Uite, am un prieten care era in Germania si, când a aruncat chistocul tigarii pe strada, un copil de-acolo, neamt, nu cersetor de-al nostru, l-a tras de mâneca sa ia murdaria si s-o duca cu el… Amicul meu a simtit, atunci, ca-i e rusine si acum sufla si-n iaurt, cum se spune…”.
Miile de navetisti au devenit istorie
Un timp tace, tocmai am oprit in halta Racova, buruienile sunt si aici la… mare cinste, ii spun, iar el continua sa taca. Trenul merge mai departe, privesc pamânturile ramase pârloaga si sentimentul meu de tristete se adânceste. Vreau sa va spun ca, de câte ori vad asa ceva, ma revolt pe mine insumi ca nu pot face nimic pentru a intra in normal cu agricultura asta. Câte sute si mii si mii de tone de porumb sau de grâu sau de alte plante cerealiere sau legumicole n-ar putea fi recoltate de pe pamânturile acestea lasate pârloaga! Stiu ca inainte era considerata o adevarata crima nelucrarea pâmântului, chiar am fost educat in acest spirit si de aceea cei din generatia mea sufera la vederea culturilor de… buruieni. Continuu, insa, sa cred, cu incapatânare, ca ceva frumos se va intâmpla in agricultura, incât sa reapara câmpurile nesfârsite de altadata… Daca voi mai trai… Si uite statia Buhusi. Coboara câtiva, urca trei calatori. Amicul zâmbeste cu o anume ironie amestecata cu un iz nostalgic: ” Pai când eram elev si faceam naveta la Piatra, era un tren personal la cinci si unul la sase dimineata unde n-aveai loc sa arunci un ac… Coborau muncitorii navetisti la fabrica si urcau schimburile libere. Iar pe drum, altii urcau spre Savinesti si Roznov, mii si mii de oameni… Acum trenul, cum vedeti, e gol…
Buhusi, un oras aproape mort
Fabrica de postav. Trec, chiar acum, prin dreptul ei. Inima mi se strânge. Un loc mort, sau aproape mort. Si când mi-aduc aminte de zecile si zecile de deplasari aici, de sutele de articole scrise din sectoarele de munca, despre stofele produse la Buhusi, cunoscute in toata lumea…! Fabrica veche, de peste o suta de ani, inima economica a orasului, de fapt baza existentei urbei acesteia cu viata ei tumultoasa si, in acelasi timp, asezata. Peste sase mii de oameni munceau aici, si gânditi-va la familiile lor si socotiti cam câti traiau de pe urma uneia dintre cele mai mari fabrici de postav din Sud-Estul Europei! Cum mai notam undeva, cândva, aici l-am cunoscut, pe la inceputul anilor ‘80, pe invatatorul Ion Donisa, care era cel mai in vârsta locuitor al orasului, de la care am aflat o multime de lucruri interesante despre primii ani ai fabricii, despre oras, despre oamenii sai… Atunci am scris o pagina de ziar despre Buhusi si mi-amintesc de optimismul vorbelor acelui om de o suta de ani care, acum, nu mai este, dar de la care mi-au ramas niste amintiri deosebite… Acum, fabrica e precum muribundul aflat la capatul vietii. Si totusi, cineva salveaza orasul. Dar sa-l citez pe criticul literar Constantin Calin, care nota in prefata volumului “Interstitii” publicat, in anul 2000, de buhusianul Ion Dinvale: ”Concitadin al lui Ioan Tudor Iovian si Ion Fercu, scriitori substantiali si percutanti, primul omologat de critica actuala, Ion Divale face o figura onorabila lânga acestia, triunghiul lor putând constitui un reper de geografie literara: iata, Buhusiul, un oras prabusit economic, isi salveaza imaginea prin ei”. Da, oamenii acestia, pe care-i cunosc si eu, salveaza, prin scrisul lor, prestigiul, existenta unei urbe, altadata atât de infloritoare economic si nu numai. Bine ca, din acest marasm in care a intrat orasul, au rasarit acesti maiestri ai cuvântului cu talentul, vigoarea si prospetimea scrisului lor. Buhusenii, de la mic la mare, ar trebui sa le fie recunoscatori…
Amintiri apasatoare dupa ani si ani…
De câte ori trenul trece prin micul tunel inainte de a intra in Piatra Neamt, iar eu ma aflu la geamul unui vagon, traiesc sentimentul acela atât de firesc al intâlnirii cu radacina din care te tragi. O bucurie adânca, amestecata cu incântare si nostalgie, ma cuprinde. Voi merge la mormântul parintilor, momente incarcate de tristete, dar intâlnirea cu locul unde m-am nascut si am crescut risipeste mult din norii durerii. Eu mi-am plâns parintii toata viata, sufletul meu i-a plâns. Atunci, când a plecat tata, si aveam doar 15 ani, si atunci când a plecat mama si abia iesisem din adolescenta, nu am simtit durerea despartirii pe care aveam s-o resimt o data cu trecerea anilor. Dar moartea incepi s-o intelegi in timp, si asta la anii aceia care incep sa apese tot mai greu sufletul… In gara - pe care o stiu din totdeauna, gara de munte, zidita din piatra - ma asteapta inginerul Petru Botez - Tuta, cum i-am spus din prima zi de scoala, in septembrie 1944 - care si la 71 de ani munceste, e instructor la o scoala de soferi, dupa ce, aproape toata viata, a fost directorul scolii similare din Bicaz. Chiar daca a albit de-abinelea, chiar daca nu mai e subtirel, ca altadata, la trup, Tuta are aceeasi fata, as zice adolescentina, aceiasi privire vesela, prietenoasa, ocrotitoare. Ne imbratisam - are la volan o eleva , iar eleva aceasta ne va duce la cimitirul din Valea Viei. Aici ramân cu gândurile mele si, ca in fiecare an la vremea asta, merg si ma inchin si aprind lumânari la mormântul parintilor - tata ar fi implint, in acest 2008, venerabila vârsta de 100 de ani, dar s-a dus la numai 44, iar mama ar fi facut 97 -, aprind lumânari si la mormintele bunicii Ilinca, si ale lui Lili si Mircea, fratii tatei, si la mormântul bunicii Eufrosina, mama mamei - Doamne, câti morti am in cimitirul acesta, si nu am amintit de alte rude si prieteni ! - dupa care, intr-un târziu, plec, sub povara amintirilor, pe jos, in oras. Cladirea scolii unde am invatat primii sapte ani e, acum, Liceu de arta, iar eu, atunci, incepând din acel an 1944, aici am aflat tainele literei si cuvântului… Si mai incolo, pe strada Stefan cel Mare, e Liceul “Petru Rares” , pe care l-am absolvit exact cu 54 de ani in urma…, si apoi cladirea primului ziar la care am lucrat, incepând cu 1 martie 1960… Aici, fiecare casa, fiecare strada - nu mai zic de Alexandru Lapusneanu, strada mea, dar atât de schimbata, pe care, totusi, mai descopar câteva case ascunse printre blocuri, case din vremea aceea de demult -, ma fac sa-mi redescopar copilul din mine care, ortice-as face eu, traieste tot acolo, in lumea lui…
Tot in Bacau e gara…
Iar cu “Personalul” de 16:13 ma reintorc la Bacau. Spre bucuria mea, cu acelasi conductor de tren, doamna Liza Barcan. E foarte cald in vagon, aceleasi vagoane de zeci si zeci de ani, toate geamurile sunt deschise, nimeni nu mai tine seama de “curent”,de dureri de cap sau nasuri infundate, important e sa ai, cât de cât, aer… Si terasamentul, ingropat in balarii, si multe “ halte” despuiate, devenite nefunctionale, si câmpurile nemuncite, si fabrica de celuloza “Reconstructia”, din Piatra, fabrica aratând ca dupa bombardament, si fabrica de postav, din Buhusi, jalnica si ea, si oamenii acestia, navetisti, putini la numar purtând cu ei nostalgia anilor când trenurile erau supra-aglomerate de miile de oameni care munceau pe aici si, iata, din nou, gara din Bacau, falnica, primitoare si chiar animata…
Eugen Verman
3 comentarii la “Intre doua trenuri”
Ai ceva de spus?
Foarte frumos articolul… FELICITARI!!!
super articol
Felicitari am crescut an Roznov.