Rasfoind zilnic ziarele - aceasta “memorie a timpului”- în cautare de stiri, informatii si publicitate, nu ai cum sa nu auzi reverberatiile vremurilor apuse si ceea ce îsi doreau fauritorii ziarelor, atunci când deschideau coloanele paginilor, interesului maselor largi de oameni, de toate vârstele. Înca din anii 1850, Mihail Kogalniceanu consemna:”Presa este glasul graiului omenesc, tribuna în care glasul multimii rasuna pâna la marginea lumii civilizate” iar unul din întemeietorii primului ziar românesc, Ion Heliade Radulescu, a mentionat: ca “o foaie periodica poate sa aduca pe oamenii din acelasi veac, din deosebite vârste si trepte, atât politice cât si morale, într-o cumpana si la o învoire si întelegere de duhuri”. Cezar Bolliac, cel care se autocaracteriza ca “a lasat scoala pentru armata, armata pentru litere si literele pentru publicistica”, desfasurând si o bogata activitate politica, a notat:”Nu poate fi stat liber, stat constitutional, fara libertatea presei… Presa libera devine arbitru”. “Libertatea presei este un principiu democratic”, considera si dramaturgul Barbu Stefanescu Delavrancea. Astazi, informatiile trebuie sa fie trecute prin filtrul mintii, multe stiri “înrosind ochii”. Psihologii dar si oamenii de rând cred ca “negativismul si agresivitatea unora sunt molipsitoare, îi fac pe români “mai murdari la vorba”, cu mai putina rabdare iar subiectele controversate sunt abordate cu patima”. Vorbind de ziaristi (cei aflati în continua cautare de informatii noi si actuale) si oameni, Alin Fumurescu (un tânar din aceasta breasla) remarca:”Presa, care mai are (deocamdata) capacitatea de a se analiza, este deopotriva subiect si obiect, o încheietura care stie ca sufera de reumatism”. Gabriel Liiceanu considera ca “presa înjoseste, coborând totul la un anumit nivel”. Asa ca, în multe ziare observi ca conteaza mai mult cine cu cine se culca, cine bea, cine fumeaza… Asa acestea devin pur si simplu provinciale. Multi telespectatori au constatat ca “pe sticla este aruncata marfa ieftina iar subiectele de reala cultura si interes nu sunt lasate”. Poate, în abordarea multor lucruri, se potrivesc cuvintele adresate într-o scrisoare de Alexandru Vlahuta catre o fiica a sa: “Sa nu faci o fapta a carei amintire, te-ar putea face vreodata sa rosesti. Nu este triumf pe lume, nici multumire mai deplina, ca o constiinta curata”. Pentru ca presa este puterea iar “fiecare publicatie are publicul de care stie sa se faca vrednica”, dupa cum se mentiona prin anul 1896.