Atunci când te preocupa invatamântul si cultura unui oras, când scrii despre ele si, in plus, esti suficient de naiv incât sa pui suflet in ceea ce faci, taman in acele momente ai parte de surprize dintre cele mai variate. Asa mi s-a intâmplat zilele trecute, când vârât intr-o discutie despre incalzirea globala si modul in care veveritele din Sussex o influenteaza, pe scurt despre nimic, dar asta cu importanta celui care dezbate pe tema noii ordini mondiale; ei bine, in aceste conditii un anumit director de ziar local, aflându-mi desantatele preocupari (specifice unui redactor, responsabil cu pagina de invatamânt si cultura a unui cotidian) mi-a replicat scurt si plin de condescendenta: “Dar cine mai este interesat de invatamânt si cultura… in Bacau?”. Blocat, stupefiat, naucit de fumigena urât mirositoare pe care mi-o aruncase individul in fata am inceput sa-mi caut orgoliul don quijotesc, pierdut printre cuvintele suierate ale convivului meu. Tot din aceeasi convivialitate despre care am vorbit, cred ca m-am abtinut sa nu-mi revars frustrarea pe care astfel de sacrificati pe altarul stirilor senzationale si reportajelor incendiare o creeaza unuia ca mine. Trebuie sa recunosc si impreuna cu mine toti cei care isi traseaza sau au trasate, ca sarcini, realizarea unei pagini de invatamânt si cultura, ca suntem mereu condamnati sa traim in umbra cadavrelor dezgropate in centrul orasului si a degustarilor prezidentiale din supa sinistratilor. Dar aceste lucruri nu constituie o problema, ele sunt aspecte ale vietii sociale cu care te obisnuiesti sa traiesti, ca intr-o simbioza in care organismul viu il hraneste pe cel muribund, primind in schimb binecuvântatul venin al eliberarii. Noi, cei care ne indeletnicim cu aceste “futilitati intelectualiste” care “nu mai intereseaza pe nimeni”, nu rasturnam sisteme si nu prognozam sfârsitul lumii, dar ne dam toata silinta in a resuscita plamânii “aprinsi” ai societatii, oferindu-le o gura de aer proaspat. De aceea, “marele” director de brosurica saptamânala trebuie sa inteleaga, inainte de toate, un singur lucru. Chiar si la nivelul lui, chipurile, de prieten al verbului avem nevoie de invatamânt si cultura macar din respect pentru limba pe care o vorbim si spatiul in care fiintam, ca sa nu mai vorbim de artizanii presei locale, care pun virgula intre subiect si predicat, pentru ca, la un moment dat, nici ei nu au considerat ca mai intereseaza pe cineva invatamântul si cultura…