Din toata inima

14 August 2008

L-am cunoscut, in aceste zile, pe domnul Constantin Avarvarei. Barbat la putin peste 60 de ani, numai fibra vânoasa, cum se zice, fata placuta, de om cuminte, linistit, bun. In piata l-am cunoscut, desi il mai vazusem, dar nu-i dadusem importanta. Vine, de fapt, aproape zilnic, in piata cea mare a Bacaului, unde isi ajuta sotia care se ocupa cu comercializarea unor produse pe care eu le cumpar, de obicei, de la aceasta taraba din coltul pietii, adica varza, cartofi, dar mai ales cartofi. Sotia sa - care imi spune ca o cheama Aneta -, spre deosebire de barbatul ei, e voinica si acum imi trece prin minte ca, mai mult ca sigur, potrivirea lor e, in primul rând, de caracter, de educatia de-acasa. De altfel, s-au stabilit - din câte am inteles de la el - de vreo 40 de ani in Bacau, venind, amândoi, din judetul Botosani, el fiind maistru militar, specialist electro-mecanic, la unitatea de tancuri -” he, he, câte motoare de tancuri am reparat eu in cei peste 30 de ani pâna m-am pensionat… ! ” -, iar ea a muncit, tot pâna la pensionare, la Caminul de copii nr. 20… Ei bine, dupa ce am aflat toate astea, la un moment dat, domnul Avarvarei imi spune, aprinzându-si o tigara : “Domnule, sunt un om de omenie ; daca am boala pe cineva, apoi am boala pe hoti si puturosi… Acu’, dupa nenorocirile pe care le-au adus apele revarsate ale Siretului, când am vazut ce s-a intâmplat la Saucesti, mi s-a pus, asa, ceva la stomac, mi-au dat lacrimile, cât is eu de barbat si fost militar, si am hotarât, eu si nevasta-mea, sa mergem si sa-i ajutam, cum om putea, pe acesti oameni lovitii de soarta… ” Oameni ai faptei, cei doi soti, impreuna cu un bun prieten de-al lor, tot comerciant, aici, la Bacau, dar de loc din Cudalbi, judetul Galati, George Ilie il cheama, au stabilit si data plecarii la Saucesti - prima zi a saptamânii trecute. Familia Avarvarei a cumparat o mie de kilograme de pepeni galbeni si rosii, peste o suta de conserve, o suta de pâini, cinci baxuri cu sticle de ulei si cinci cu orez… Cu ce a procurat si George Ilie, cu masina acestuia au plecat in satul calamitat. “Am mers la poarta celor mai amarâti, carora apele le-au distrus totul… N-aveti idee cât s-au bucurat oamenii aceia, cum ne-au multumit, dar bucuria mea si a sotiei si a prietenului meu a fost mai mare… Am gasit oameni disperati, dar demni. Nu uit gestul unei femei cu trei copii, care, pur si simplu, a vrut sa renunte la ajutorul nostru, in favoarea vecinei batrâne si neajutorate… “In timp ce im relateaza toate astea, ochii domnului Constantin Avarvarei stralucesc intens, iar sotia sa il apoba: “Ceea ce am facut, a fost din toata inima. Suntem oameni si trebuie sa ne ajutam la necaz… ” Intr-adevar, suntem oameni si trebuie sa ne ajutam la necaz. E un precept moral pe care sotii Avarvarei nu l-au invatat la vreo scoala “inalta”, pe bancile vreunei facultati, ci din viata aceasta de fiecare zi cu bucuriile si durerile si sperantele ei…