Insemnari / In parc
15 August 2008
Merg, aproape zilnic, in Parcul “Cancicov”, fost “Libertatii”. E o bucurie a sufletului sa adasti, macar si in trecere, prin acest loc binecuvântat. Din primavara si pâna toamna târziu - dar si in iernile bogate - parcul te intâmpina, parca si el bucuros ca poate sa-ti ofere momente de odihna si de reala placere. Acum, vara, merg cu nepotelul Mihnea, ciclist de mare viitor, sa-l vedeti, la cei sapte anisori ai sai, cum pedaleaza…! Iar cum, de obicei, aici gaseste si alti copii cu biciclete, uita de toate, n-aude si nu ma vede atunci când trebuie sa plecam acasa. Inca un minut, ma roaga, stiind ca nu-i pot rezista, minutul transformându-se, de obicei, intr-un… ceas. In acest timp, privesc la coroanele arborilor inalti, care urca maiestos spre cer, vad oamenii pe alei sau stând pe banci, ascult harmalaia celor mici indrumati de bone, de bunici sau de parinti… Chiar lânga banca pe care stau la umbra si ascult zbuciumul apei care tâsneste cu vigoare din instalatiile marii fântâni arteziene, s-au adunat vreo zece, daca nu mai multi copilasi, cu cei care ii insotesc. Tot felul de masinute, mici sau chiar cu baterii electrice, trotinete, triciclete, carucioare, biberoane, sandvisuri si glasurile, de clopotel, ale celor mici… Cei trei mari barbati ai tarii - Mihail Kogalniceanu, Costache Negri si Alecu Russo - ii privesc, parca, ingaduitori, de pe soclurile lor, pe cei care le tulbura linistea… Cu trei ani in urma, aflându-ma in Piatra Neamt, un prieten din copilarie, care a trecut pe aici si a zabovit vreun ceas pâna la ora când avea tren de intoarcere, m-a intrebat, asa, in treacat, ale cui sunt busturile din Parcul “Cancicov”, din fata fântânii arteziene si, spre marea mea rusine, n-am stiut decât de Kogalniceanu… Mi i-a spus el pe ceilalti doi, iar acum ma amuz când intreb si eu, la rândul meu, persoane care vin des in acest loc si, uite !, nu stiu despre cine e vorba… Unii dinte tineri sau mai putin tineri se indreapta, pentru o bere, doua, spre restaurantul “Green Park” - nu stiu de ce s-o fi numit asa, când mai … românesc ar fi fost “Parcul Verde” - dar cert e ca localul traieste din plin freamatul locului si al bunei dispozitii create celor ce-i trec pragul… Pe o banca din fata statuii lui Eminescu, patru barbati de vârsta a treia discuta politica. Sunt atât de infierbântati, incât ai crede ca insusi viitorul apropiat al tarii depinde de aprecierile lor… In alt loc, doi cetateni se revolta impotriva celor de la “Federatie” sau “Liga”, cu noile lor canale TV pe care compania de cabluri UPC nu le are in portofoliu, cauza care face “…sa nu vedem meciurile, domnule… Asta-i una din curatele batai de joc la adresa românului microbist…!”
… Din primavara si pâna toamna târziu, aleile parcului mare din Bacau sunt insufletite, Natura identificându-se cu sufletul oamenilor de la tânc la bunic. E o bucurie care merita gustata din plin…
Ai ceva de spus?
