Scriitori despre scriitori - Elena Buica: “Liliacul alb al domnului Eugen Verman”

4 August 2008

Autoarea articolului pe marginea cartii domnului Eugen Verman, “Liliacul alb” - articol reluat de “Informatia”, din revista “Observatorul”, din Toronto - este colaboratoare la aceasta publicatie româneasca ce apare, de aproape 15 ani, in Canada, si scriitoare. La revista tine prestigioasa rubrica “Prin sita vremii”, iar ca scriitoare, volumele sale “Crâmpeie de viata”, “Gând purtat de dor” si “Prin sita vremii” s-au bucurat de un real succes nu numai in lumea româneasca de dincolo de Ocean, ci si in tara noastra. Cartile doamnei profesoare Elena Buica - originara din comuna Tiganesti, judetul Teleorman - , scrise de un condei mester, bine exersat, sunt strabatute de fiorul nostalgiei si al dragostei de locurile natale, dar si de fina si adânca observatie a vietii, a locurilor unde traieste in prezent sau prin care au purtat-o pasii. Sunt, de asemenea, notabile, studiile - publicate in cuprinsul acestor carti - asupra unor mari scriitori români, precum Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel, Vasile Voiculescu, George Cosbuc, Radu Gyr, Lucian Blaga si altii.

Liliacul alb al domnului Eugen Verman

Mi s-a parut ca in timp ce am citit “Liliacul alb”, cartea jurnalistului bacauan Eugen Verman, ca tin in mana floarea de liliac alb, cu parfumul, frumusetea, curatenia, limpezimea si prospetimea de floare a primaverii. Bucuria aceasta s-a nascut din chipurile oamenilor luminosi care se succed in carte. Este acea partea buna, frumoasa si optimista a romanilor, dar din pacate ramasa in umbra prea multor pete negre.
Ponderat in aprecieri, autorul descrie oameni si fapte care inseamna o certitudine de viata, o speranta pentru mai bine si, inainte de orice, o stare de spirit. Nu-i lipsesc nici insemnarile in care remarca schimbarile nefavorabile care fac ca tara noastra sa isi gaseasca cu greu timpul pierdut. Printre randuri se ascunde si multa amaraciune, dar punand in lumina chipuri de oameni cu puteri modelatoare, descurajeaza lipsa de optimism, starea de apatie care anihileaza elanul si initiativa.
Autorul, Eugen Verman, face literatura pe spatii mici, secvente decupate din viata cotidiana, cu firescul ei, cu oameni feluriti cu care si-a incrucisat drumurile vietii. Oameni domnului Eugen Verman, au un filon social semnificativ, sunt oameni obisnuiti, care intruchipeaza caractere diferite, iar intamplarile sunt cele din care este tesuta viata noastra de zi cu zi si carora, prin talentul sau, le-a dat expresia nemurii. Aceste scrieri isi au izvorul in experienta celor 45 de ani de gazetarie care l-au inzestrat cu un deosebit simt al perceptiei realitatii. In ele se desfasoara o adevarata perspectiva a societatii romanesti, purtand peceta jurnalistului innascut, jurnalist de vocatie, devotat scrisului, adevarului, memoriei locurilor si faptelor pline de savoare si autentic. E un scriitor sensibil si atent la fenomenul social, scriitor care a construit in cartile sale o lume cu dragoste si daruire totala. Scriind despre cartea profesorului Stefanache Spulber, autorul Eugen Verman spune cuvinte care i se potrivesc intocmai: “scrisul porneste din cele mai luminoase adancimi ale sufletului, se contopeste cu locul si oamenii aceia care au fost si inca mai sunt, scrisul este adevarat, cinstit si curat ca apa de izvor”. Unele povestiri fac parte din zestrea amintirilor, acele amintiri care stau ascunse in suflet. Viata omului, fiind o scurgere continua ca apa unui rau, “nu stiu cum se face ca, abia spre varsarea in nesfarsit, vrem sa ne revedem albia” (pag. 125), marturiseste autorul.
Fin observator, discret in atitudini, cumpanit la vorba, om linistit, se apropie de oameni cu inteligenta si tact si ii face sa-si deschida inima si gandul. In cartea lui isi retraiesc intamplari zeci, poate chiar sute de oameni. Adeseori autorul nu face comentarii, lasa sa vorbeasca faptele sau cei in suferinta: (”Disperati fara vina”, “Viata la Burdusaci”, “Directorul de la F.A.T.A.”, “Domnisoara Petronela”).
E remarcabila arta de a zugravi chipuri umane. Un veteran de razboi din povestirea cu acest titlu, a venit “ca sa vada ce mai e pe la oras, ce mai face lumea, cum o mai duce si iata a trecut si prin piata”…Iar mai apoi noteaza: “Se vede ca este om de la tara, asta si dupa atentia exagerata cu care paseste, se vede ca-i este teama, aproape, sa nu jeneze pe cineva. Pe fata i se citeste, insa, o anume semetie, dar o semetie, linistita, izvorata, mai mult ca sigur, din sentimentul ca, pe reverul stang al hainei sale ponosite si demodate, poarta o decoratie, Crucea de Veteran de Razboi”. In forfota pietii, de parca ai zice ca “oamenii astia sunt innebuniti de spaima ca vine foametea” un ins grabit il atentioneaza: “fii, mosule, atent ca dai peste oameni!”. Dar “mosul”, dupa ce se scuza, zambeste, iar ochii sai caprui, inchisi, privesc cu intelegere, de, asta-i lumea din oras, la mine in sat pare mai domoala”. Cand autorul intra in vorba cu el, ii raspunde si “glasul, parca ii tremura, cred ca de emotie, ca uite, domnule, un om se intereseaza de el, il ia in seama, adica, si chiar da mana cu el si sta de vorba cu el”.
Domnul Viorel Arama, din povestirea “Un zambet linistit”, “un om pasionat pentru carte, mai ales pentru domeniu numit Morala”, si-a impanzit intreprinderea pe care o conducea cu citate din Montaigne, Cicero, Rousseau sau alti mari moralisti ai lumii, care au scris despre viata asa cum trebuie traita si pe aceeasi tema se inchegau si discutiile pe care le purta. “Ceea ce am constatat - cu placere, cu bucurie, de fiecare data - era ca domnul Viorel Arama «traia» efectiv imperativele morale respective, viata, personalitatea lui fiind «croite» pe aceste «calapoade» spirituale”.
Pasajele de meditatie te trimit cu gandul la sensuri mai adanci ale rostului vietii. In povestirea “Vulturul si gaina” plecand de la povestirea cu acelasi titlu a lui Anthony de Mello, devenita aproape folclor, face o asemanare cu o intamplare auzita de curand. In final, ramai cu cartea deschisa si cu gandul la incurcatele ite ale viatii.
Este cuceritoare ca o adevarata vraja simplitatea si limpezimea exprimarii. Fraza se desfasoara domol, e curgatoare, densa: “tipograful e un om cu o deschidere mult mai larga spre cunoastere, spre Lumina. Asa a intrat in vorbirea curenta sintagma “Lumina Tiparului”, de care mesterul tipograf e legat precum firul de apa de propriu izvor”.
Meditand la soarta eroilor, ne spune: “Cate unul, cate unul, oamenii aceia au disparut, dar, uite, nu i-a luat pe toti Nimicul, mai traiesc unii, sunt, e adevarat «un adevar crud» tot mai putini, iar omul acesta pe care l-am oprit eu, chiar de Ziua Eroilor, ratacit in multimea aceea mare a Bacaului, se numeste Badei Constantin, are 85 de ani si locuieste in Racaciuni”.
Cartea “Liliacul alb” are si un adaus pe care l-a intitulat “Al treilea zbor” in care prezinta imagini din Canada, venit a treia oara in vizita la fiica sa, Lucia.
Pentru ca traiesc pe aceste meleguri, am putut sa gust cu deplina satisfactie descrierea si comentariile despre realizarile si frumusetile acestei parti de lume atat de indepartata de tara noastra. Ochiul exersat al ziaristului a observat aspecte pe care le-a zugravit cu aceeasi admiratie si dragoste pentru frumos si adevar, pentru omul care sfinteste locul.
Canada i se pare ca este tara care iti da senzatia ca te afli intr-o lume ireala. Admira cultul pe care canadieni il au pentru respectarea legile tarii. Atractiile sunt foarte felurite, unele intruchipeaza fanteziile cele mai inaripate dublate de tehnica de-a dreptul uluitoare. Vechile scrancioabe, cunoscute noua din copilarie, modernizate acum in unele din marile parcuri de distractie, iti lasa impresia ca “n-ai timp nici sa tipi ca lumea”.
Intalnirile cu romanii stabiliti in Canada l-au facut sa traiasca “emotii adanci”. A asistat cu deosebita satisfactie de intelectual la una din intalnirile colaboratorilor publicatiei “Observatorul” din Toronto. “Am asistat cu bucurie si cu interes, aici, atat de departe de Romania, la ceea ce am numit o solida punte aruncata peste prapastia uitarii de neam si de tara, caci oamenii acestia, tineri sau la varsta senectutii, mi s-au dezvaluit ca romani adevarati, partasi, pana la cea mai adanca tainita a sufletului lor, de dragostea si respectul pentru patria-mama, de nostalgia pentru plaiurile natale, in numele carora creeaza pastrand spiritul romanismului (pag. 225). Am convingerea ca acolo am gasit chiar tara mea de la Dunare, atat de departe geografic, dar atat de prezenta ca spirit, ca act de cultura, ca Lumina” (pag.227).
L-au impresionat romanii-canadieni prin simplitatea si sinceritatea lor, dar si prin caldura cu care pastreaza in suflet dragostea pentru tara de unde provin. Relateaza parca cu emotie in glas despre un gest al muncitorului Iota Baciu, chemat de Lucia, fiica autorului, pentru o reparatie in casa. Intrebat daca este roman, raspunzandu-mi «da, sunt roman», a pus mana in dreptul inimii. Un gest din care aveam sa inteleg, odata in plus, ca munca nobila a parintilor acestor tineri, a Bisericii, de a pastra identitatea de neam, de a pastra limba si obiceiurile si cultura noastra, da roade puternice”. Nu de putine ori, in insemnarile autorului apar chipurile preotilor vrednici de toata lauda, asociatii culturale, aspecte din viata comunitatilor romanesti din localitatea Kitchener, Toronto si Hamilton sau intrunirile romanilor de la Campul romanesc, o zona care este proprietatea romanilor in care ei se alfa ca in propria tara.
Frumusetea unica a Cascadei Niagara, a centrului orasului Toronto, a insulei invecinate, a muntilor, a lacurilor, a multor zone canadiene, a minunatelor covoare de flori cultivate cu dragoste, linistea si calmul vietii canadiene il fac pe autor sa isi trimita adeseori gandul spre acest colt de lume si dupa ce a ajuns pe plaiurile bacauane.
Dar oricat de mult l-au atras aceste frumuseti din Canada, caci “momentele traite sunt incantatoare, de neuitat, locurile mele (din Romania) mi se par mult mai aproape inimii, ele fac parte din mine, cu ele ma identific, in ele se afla iluziile, bucuriile si sperantele mele”.
Cand am terminat cartea de citit, am avut un sentiment de tristete ca ma despart de o lume pe care o simteam ca imi apartinea sufleteste si mie si ca sunt nevoita sa intrerup dialogul de comuniune intima ce se stabileste intre autor si cititorul caruia i se atredeaza, dar si de regret ca asemenea scrieri nu se alfla mai aproape de lumina cunoasterii in tara noastra.