• Acasa
• Administraţie
• Cultură
• Economic
• Editorial
• Intern
• Învăţământ
• Magazin
• Politic
• Reportaj
• Social
• Sport
• Valea Trotuşului

Ofensiva ofticii

Am auzit, la radio si la TV, ca România e pe locul intâi, in Europa, la numarul de cazuri de tuberculoza. Altfel spus, 110 bolnavi la 100 000 locuitori. Fata de anii trecuti, numarul imbolnavirilor a scazut, dar totusi ne mentinem pe acest loc absolut ingrijorator. Cauzele principale sunt – din câte spunea un specialist – saracia si lipsa de educatie. Read more

Asterisc Dumitrita

Matusa Dumitrita era sora nasului nostru. Nasul o cununase pe mama si ma botezase pe mine… Il chema Dumitrof si era bulgar. Asa auzisem eu odata din chiar gura bunicii dinspre mama: ”Vezi, Margareta, ca bulgarul a zis ca vine mâine dimineata sa repare gardul din fundul ograzii”. Eram tare mic atunci si nu stiam ce e acela un “bulgar”. Read more

Insemnari Domnule doctor, va salut…!

… Cu ani in urma, redactor fiind, am fost trimis intr-o comuna indepartata de oras sa cercetez daca ce scriau, redactiei, mai multi sateni de-acolo, era sau nu adevarat. Satenii aceia reclamau medicul de la dispensar, ii aduceau multe acuze… Am plecat, deci, cu inima indoita, si m-am bucurat când mi-am dat seama ca anonimii aveau ei ce aveau cu medicul lor, cei mai multi oameni spunându-mi ca doamna doctor e ca si cum s-ar fi nascut in comuna noastra, e apropiata de noi, e foarte buna, dar si exigenta… Read more

AInsemnari Ambitie si speranta

« Il vezi pe barbatul acesta tânar…E, ceea ce s-ar putea numi, un vis american pentru România ». Amicul meu imi arata un tip care tocmai trece strada Ana Ipatescu. Il privesc si eu, desigur, cu interes, si, deodata, constat ca il stiu. Nu, n-am avut ocazia sa stam de vorba, dar il stiu de undeva. Scormonesc prin memorie si, intr-un sfârsit, imi amintesc de el. Read more

Insemnari Ambitie si speranta

« Il vezi pe barbatul acesta tânar…E, ceea ce s-ar putea numi, un vis american pentru România ». Amicul meu imi arata un tip care tocmai trece strada Ana Ipatescu. Il privesc si eu, desigur, cu interes, si, deodata, constat ca il stiu. Nu, n-am avut ocazia sa stam de vorba, dar il stiu de undeva. Scormonesc prin memorie si, intr-un sfârsit, imi amintesc de el. L-am zarit, cu ani in urma, in curtea fostului Liceu « George Bacovia » - astazi Colegiul National « Ferdinand » - , nu, nu s-a schimbat prea mult fata de cum arata prin anii 80, tot blond, cu parul tot ciufulit, vioi, fata inteligenta, trasaturi de om ferm, hotarât. Read more

Insemnari fugare Iubiti si câinii vagabonzi

Ziua de inceput de octombrie a adus, pe cerul senin, un soare blând, care si-a concentrat, parca, toata puterea pentru a-l incalzi pe Grivei. Grivei doarme adânc lânga gardul din fata blocului, gard pe care oamenii l-au facut din stâlpi din lemn si plasa de sârma pentru a proteja niste straturi cu legume. Legumele au fost culese, au ramas doar lujerii, subtiri si mladiosi, incât Grivei si-a facut un adevarat culcus din ei. Read more

Intâmplari adevarate Bataia

Mijlocul lunii august parea a intinde vara dincolo de hotarele ei firesti. Mai ales aici, in Baragan, soarele frigea. Plecasera din Constanta cu trenul de noapte, tren de persoane care abia se târa intre doua halte. Când veni ziua de-a binelea, calatorii deschisera si usile si geamurile, asa se facuse de cald. Andrei isi scoase flaneaua si i-o dadu Didinei sa i-o puna in sacosa. Aveau la ei bagaj mult, mai ales mâncare, dar si flanele groase pentru Relu. Read more

Respect pentru pamânt

 

Trec, zilnic, prin piata mare a urbei. Trec, de cele mai multe ori, doar sa-i simt pulsul, cum se zice. Asa ca mi-au devenit familiare multe figuri de oameni de la tara - sau de alte « soiuri » - transformati in comercianti de taraba. Nu mai spun cât ma bucur atunci când intâlnesc figuri cunoscute din alte ocazii, din anii trecuti. Read more

Insemnari Un as pe…patru roti

Se intâmpla ca, de câte ori ma intâlnesc cu o veche cunostinta, aceasta sa-mi trezeasca amintiri si chiar nostalgii. De fapt, daca stau si ma gândesc bine, e si normal sa fie asa. Viata, la urma urmei, e si o permanenta intersectare cu semenii, mai ales ca primii doi oameni au descoperit ca exista privindu-se unul pe celalalt… Uite, m-am intâlnit, cu vreo saptamâna in urma, cu domnul Nicolae David. A fost sa ne intâlnim la un chiosc de ape minerale din centrul orasului. Read more

LACRIMI TARZII (II)

Nenea Neculai n-avea nicio meserie. Mamaia spunea ca n-a vrut sa invete carte si de asta n-are decât meseria lucrarii pamântului, pe care tot nestiutorul de carte o avea. “N-ai citit o carte la viata ta!, asa-i scotea ochii mamaia; mai mult, ai fumat toate cartile din biblioteca lui tat-tu, asta ai stiut sa faci!”. Read more

Un om cu bani

Cumpar, de la chioscul de peste drum, un bidon cu apa plata. Când intind banii, cineva mi-o ia inainte. Intorc imediat capul si il privesc. Nu-mi vine sa cred. E personajul care, de o buna bucata de vreme, cerseste la marginea trotuarului. Acolo, la “locul lui de munca”, are tot timpul un picior bagat sub el, asa, pentru impresie, ca tot omul milostiv sa creada ca piciorul respectiv ori lipseste ori e mutilat si, in consecinta, sa scoata din buzunar pentru sufletul vreunui decedat- ruda sau prieten. Read more

LACRIMI TARZII (I)

Socii, la vremea aceea, adica spre mijlocul secolului trecut, nu faceau, cu nimic, diferente, fata de satele moldovenesti nascute in timpuri de mult apuse: case mai mici sau mai mari, acoperite cu sindrila ori cu tabla, ulita mare si altele mici, strecurându-se, vesel, printre gospodarii, ici-colo câte o fântâna cu cumpana inalta si  jgheab pentru adapat animalele, iar spre capatul dinspre Apus, scoala si biserica. Incolo, câmpuri intinse cu grâul, la ceas de vara, mladiindu-se in bataia vântului fierbinte, bucati mari cu porumb, sfecla si alte culturi, gradini cu legume si zarzavaturi… Read more

Cartea de amintiri - ORASUL

…Intr-o zi de pe la sfârsitul anilor 70 m-a chemat redactorul sef, Dumitru Mitulescu, si mi-a zis, pe tonul acela autoritar si prietenos, totodata, ia-l pe Bursuc si mergeti si faceti un fotoreportaj de la constructia noului hotel, dupa care l-am luat pe Bursuc si, in câteva minute, am fost la locul indicat de redactorul nostru sef. Partea aceea a orasului, dinspre Catedrala “Sfântul Nicolae “, era ravasita rau de tot. Read more

Modele de Lumina si Cultura

«Autorii acestei lucrari modeste, bazata pe datele publicate si verificate despre viata si realizarile stiintifice ale membrilor bacauani ai Academiei Române, spera ca cititorii sa aiba parte de o lectura pe cât de agreabila, pe atât de plina de invataminte. Read more

Cartea de amintiri

MOS  BUIUM (I)

Nici acum, dupa atâta amar de vreme, nu stiu daca asa il chema, Buium, sau numele asta ii era porecla. Mamaia, bunica dinspre mama, il mai striga, uneori, pe numele Neculai, mai Neculai, du-te si ada o caldare cu apa, sau, mai Neculai, du-te si ada un brat cu lemne, in rest iI striga Buium. Read more

Sfânta munca de la tara…

In timp ce stau de vorba cu domnul Vasile Spulber, agricultor din Dienet, comuna Pincesti, imi trec prin minte versurile acelea, pe care mi le-a spus bunica dinspre mama, si ea taranca, dintr-un sat din judetul Neamt, o poezie din care mai retin versurile : ”Sfânta munca de la tara,/ Izvor sacru de rodire,/ Tu legi omul cu pamântul,/ Intr-o sfânta infratire…”. Ghicind-mi, parca, gândurile, omul acesta frumos, cu ochii inteligenti, prietenosi, imi spuse Read more

Insemnari - Ziua cea dintâi

Mihnea, nepotelul meu cel mai mic, este, de la 15 septembrie, elev in clasa I, a Scolii generale nr. 10, din Bacau. Normal, l-am condus si eu la scoala in prima lui zi de elev. Da, din mers, mi-am sters o lacrima fugara, mi-am amintit cum, cu ani in urma, mi-am codus, la fel Read more

Sub semnul lui Prometeu

…Il privesc si-l ascult si gândul ma duce cu multi ani inapoi… La 1 iulie 1960, apele tumultoase ale Bistritei erau zagazuite pentru totdeauna. Intâmplarea a facut sa fiu prezent la acel eveniment devenit istoric. Lucram la ziarul din Piatra neamt – bisaptamânalul Read more

Asterisc - ZARGIDAVA VII

In 2007, luna aprilie, domnul profesor doctor Ioan Mitrea, ilustru concitadin al nostru, la implinirea frumoasei vârste de 7o de ani, a primit – pe lânga alte onoruri binemeritate – premiul “Gheorghe I. Brateanu”, pentru Revista « Zargidava »V, aparuta in anul 2006, premiu oferit de Societatea de Stiinte Istorice din România. Read more

Marul lui Teofil

Marul e chiar langa gard. Ca o invitatie, asa e marul acesta. Inalt, scorburos, coroana bogata spre varf, dar crengile i-au crescut, din plin, chiar pe trunchi, la o marime de om distanta de pamant, si e batran, mult mai batran ca parintele Teofil, care-i ingropat chiar in spatele schitului. In schimb, gardul e scurt si facut din nuiele, iar noi raspundem, astfel, fara probleme, invitatiei. Read more

Insemnari / In parc

Merg, aproape zilnic, in Parcul “Cancicov”, fost “Libertatii”. E o bucurie a sufletului sa adasti, macar si in trecere, prin acest loc binecuvântat. Din primavara si pâna toamna târziu - dar si in iernile bogate - parcul te intâmpina, parca si el bucuros ca poate sa-ti ofere momente de odihna si de reala placere. Acum, vara, merg cu nepotelul Mihnea, ciclist de mare viitor, sa-l vedeti, la cei sapte anisori ai sai, cum pedaleaza…! Iar cum, de obicei, aici gaseste si alti copii cu biciclete, uita de toate, n-aude si nu ma vede atunci când trebuie sa plecam acasa. Inca un minut, ma roaga, stiind ca nu-i pot rezista, minutul transformându-se, de obicei, intr-un… ceas. In acest timp, privesc la coroanele arborilor inalti, care urca maiestos spre cer, vad oamenii pe alei sau stând pe banci, ascult harmalaia celor mici indrumati de bone, de bunici sau de parinti… Chiar lânga banca pe care stau la umbra si ascult zbuciumul apei care tâsneste cu vigoare din instalatiile marii fântâni arteziene, s-au adunat vreo zece, daca nu mai multi copilasi, cu cei care ii insotesc. Tot felul de masinute, mici sau chiar cu baterii electrice, trotinete, triciclete, carucioare, biberoane, sandvisuri si glasurile, de clopotel, ale celor mici… Cei trei mari barbati ai tarii - Mihail Kogalniceanu, Costache Negri si Alecu Russo - ii privesc, parca, ingaduitori, de pe soclurile lor, pe cei care le tulbura linistea… Cu trei ani in urma, aflându-ma in Piatra Neamt, un prieten din copilarie, care a trecut pe aici si a zabovit vreun ceas pâna la ora când avea tren de intoarcere, m-a intrebat, asa, in treacat, ale cui sunt busturile din Parcul “Cancicov”, din fata fântânii arteziene si, spre marea mea rusine, n-am stiut decât de Kogalniceanu… Mi i-a spus el pe ceilalti doi, iar acum ma amuz când intreb si eu, la rândul meu, persoane care vin des in acest loc si, uite !, nu stiu despre cine e vorba… Unii dinte tineri sau mai putin tineri se indreapta, pentru o bere, doua, spre restaurantul “Green Park” - nu stiu de ce s-o fi numit asa, când mai … românesc ar fi fost “Parcul Verde” - dar cert e ca localul traieste din plin freamatul locului si al bunei dispozitii create celor ce-i trec pragul… Pe o banca din fata statuii lui Eminescu, patru barbati de vârsta a treia discuta politica. Sunt atât de infierbântati, incât ai crede ca insusi viitorul apropiat al tarii depinde de aprecierile lor… In alt loc, doi cetateni se revolta impotriva celor de la “Federatie” sau “Liga”, cu noile lor canale TV pe care compania de cabluri UPC nu le are in portofoliu, cauza care face “…sa nu vedem meciurile, domnule… Asta-i una din curatele batai de joc la adresa românului microbist…!”
… Din primavara si pâna toamna târziu, aleile parcului mare din Bacau sunt insufletite, Natura identificându-se cu sufletul oamenilor de la tânc la bunic. E o bucurie care merita gustata din plin…

Din toata inima

L-am cunoscut, in aceste zile, pe domnul Constantin Avarvarei. Barbat la putin peste 60 de ani, numai fibra vânoasa, cum se zice, fata placuta, de om cuminte, linistit, bun. In piata l-am cunoscut, desi il mai vazusem, dar nu-i dadusem importanta. Vine, de fapt, aproape zilnic, in piata cea mare a Bacaului, unde isi ajuta sotia care se ocupa cu comercializarea unor produse pe care eu le cumpar, de obicei, de la aceasta taraba din coltul pietii, adica varza, cartofi, dar mai ales cartofi. Sotia sa - care imi spune ca o cheama Aneta -, spre deosebire de barbatul ei, e voinica si acum imi trece prin minte ca, mai mult ca sigur, potrivirea lor e, in primul rând, de caracter, de educatia de-acasa. De altfel, s-au stabilit - din câte am inteles de la el - de vreo 40 de ani in Bacau, venind, amândoi, din judetul Botosani, el fiind maistru militar, specialist electro-mecanic, la unitatea de tancuri -” he, he, câte motoare de tancuri am reparat eu in cei peste 30 de ani pâna m-am pensionat… ! ” -, iar ea a muncit, tot pâna la pensionare, la Caminul de copii nr. 20… Ei bine, dupa ce am aflat toate astea, la un moment dat, domnul Avarvarei imi spune, aprinzându-si o tigara : “Domnule, sunt un om de omenie ; daca am boala pe cineva, apoi am boala pe hoti si puturosi… Acu’, dupa nenorocirile pe care le-au adus apele revarsate ale Siretului, când am vazut ce s-a intâmplat la Saucesti, mi s-a pus, asa, ceva la stomac, mi-au dat lacrimile, cât is eu de barbat si fost militar, si am hotarât, eu si nevasta-mea, sa mergem si sa-i ajutam, cum om putea, pe acesti oameni lovitii de soarta… ” Oameni ai faptei, cei doi soti, impreuna cu un bun prieten de-al lor, tot comerciant, aici, la Bacau, dar de loc din Cudalbi, judetul Galati, George Ilie il cheama, au stabilit si data plecarii la Saucesti - prima zi a saptamânii trecute. Familia Avarvarei a cumparat o mie de kilograme de pepeni galbeni si rosii, peste o suta de conserve, o suta de pâini, cinci baxuri cu sticle de ulei si cinci cu orez… Cu ce a procurat si George Ilie, cu masina acestuia au plecat in satul calamitat. “Am mers la poarta celor mai amarâti, carora apele le-au distrus totul… N-aveti idee cât s-au bucurat oamenii aceia, cum ne-au multumit, dar bucuria mea si a sotiei si a prietenului meu a fost mai mare… Am gasit oameni disperati, dar demni. Nu uit gestul unei femei cu trei copii, care, pur si simplu, a vrut sa renunte la ajutorul nostru, in favoarea vecinei batrâne si neajutorate… “In timp ce im relateaza toate astea, ochii domnului Constantin Avarvarei stralucesc intens, iar sotia sa il apoba: “Ceea ce am facut, a fost din toata inima. Suntem oameni si trebuie sa ne ajutam la necaz… ” Intr-adevar, suntem oameni si trebuie sa ne ajutam la necaz. E un precept moral pe care sotii Avarvarei nu l-au invatat la vreo scoala “inalta”, pe bancile vreunei facultati, ci din viata aceasta de fiecare zi cu bucuriile si durerile si sperantele ei…

Asterisc / Tiberiu

Tiberiu vine zilnic in piata cea mare a Bacaului si, ca un comerciant experimentat ce e, vinde cam tot ce aduce din Scurta, satul sau din comuna Orbeni. Adica legaturi de patrunjel, de leustean sau marar, iar acum, la vremea florilor de ceai, a adus, de pe câmpurile si vaioagele satului, sunatoare si musetel… Il gasesti ori pe sus, prin lumea aceea ce se perinda dupa cumparaturi de lactate sau preparate din carne, ori prin fata pietii, prin dreptul magazinelor de carne. N-are un loc stabil, cum are, de pilda, doamna Stela, din Prajesti, adica la masa, cu taxa platita… De fapt, lucratorii din piata nici nu-l iau in seama, nu-l taxeaza, adica, il cunosc si stiu ca e un copil sarman dintr-un sat decazut economic, iar el isi face treaba constiincios si, mai ales, profesional. De câte ori il vad, mi-amintesc de mine, când eram la vârsta lui, adica prin clasa a cincea sau a sasea, tot asa eram si eu, slabut si pipernicit, numai pielea si osul, cum imi spunea un fost coleg, grasan, pe care, din aceasta cauza, nu l-am simpatizat niciodata, numai ca eu, la vremea aceea, mâncam o data pe zi si atunci niste cartofi prajiti ramasi in tigaia aceea neagra, de tuci, pe care mama o primise de zestre când s-a maritat, si o bucatica de mamaliga… Tiberiu – l-am vazut de câteva ori – se respecta, manânca de la chioscurile care vând tot felul de hamburgheri si cârnati rumeni, intre doua felii de chifla mare, rotunda, proaspata, cu mustar sau cu un fel de crema alba, al naibii de apetisanta… Dar asta o face o singura data in zi, restul banilor ii duce acasa, familia lui – sase copii, el cel mai mic, si parintii – acordându-i cea mai mare incredere. L-am intrebat, de mai multe ori, când mai merge la scoala, si mi-a spus ca invata dupa amiaza, isi pregateste temele seara, când vine de la scoala, iar dimineata devreme ajunge la Bacau. Asa muncind, din câte am aflat de la el, elevul Tiberiu Amariutii a luat, si in acest an, mentiune, iar când am aflat de acest lucru m-am bucurat si am inceput sa-l cred pe cuvânt când mi-a zis, intr-o zi, ca vrea sa ajunga, in viata,… cineva.

Maestrul Ciosu

De câte ori ma intâlnesc cu domnul profesor Constantin Ciosu - si aceasta se intâmpla, uneori mai des, alteori destul de rar, incât vecinul si prietenul meu ma intreaba daca n-am fost, cumva, plecat din tara - traiesc un sentiment de sincera bucurie. Si, in consecinta, luându-ne cu vorba, uitam sa mai ajungem acasa la timpul “fixat” sau acolo unde avem treaba. Imi place sa il ascult - glas cuminte, linistit, ai zice neverosimil de nefiresc pentru statura sa inalta, impozanta, nu mai zic de opera sa -,observatiile sale, judecatile sale de valoare, fiind, de fiecare data, identice cu propriile mele convingeri. Si asa imi spun, din nou si din nou, ca doi oameni care gândesc la fel au, inexorabil, toate premisele sa fie prieteni. Desi, vizavi de profesiunea mea, recunosc superioritatea Maestrului care, prin câteva linii si figuri spune mult mai mult si de o mie de ori mai convingator decât un articol de-al meu pe aceeasi tema. Cu aceasta convingere si sub imperiul acelorasi judecati axiologice i-am “citit” si desenele reunite in culegerea intitulata - in Limba Engleza - “Best of Constantin Ciosu world’s cartoonists”, aparuta, recent, la Editura “Crisan”, din Deva, pe care am primit-o, cu placere si interes, de la domnul profesor. Desi stiam de numeroasele premii internationale conferite Maestrului, aici, in aceasta carte, ceea ce stiam eu se dovedeste cu totul si cu totul insuficient. E vorba de ignoranta mea… Din 1973, incoace, n-a fost an in care Constantin Ciosu sa nu fi fost laureatul unor concursuri internationale, din toata lumea. Bulgaria, Macedonia, Turcia, Japonia, Belgia, Taiwan, Italia, Iran, Siria, Coreea… sunt câteva dintre tarile in care desenele semnate “Ciosu” sunt cunoscute si apreciate ca atare de jurii internationale. Caricaturile sale sintetizeaza, magnific, nimicniciile lumii in care traim, ochiul exigent si talentul incontestabil al artisului patrund in tainitele cele mai adânci ale strâmbatatii, fatarniciei, ipocriziei individule sau ridicate la rang de politica de stat. Totul vorbeste convingator, apasat, fara menajamente, umorul domnului Ciosu fiind ca bisturiul chirurgului de clasa superioara. Asa cum, de altfel, observa si criticul Constantin Calin, intr-un articol dedicat Maestrului: “Umorul sau e incisiv si, câteodata, se transforma in satira. Ce ironizeaza? Ipocrizia, demagogia, veleitarismul, infatuarea, invidia, conformismul, oportunismul, slugarnicia, lipsa de personalitate, tendintele de uniformizare, inertiile colective etc.”.
… Din câte am putut “smulge” de la Domnia Sa, in luna septembrie a acestui an 2008, pare-mi-se, Constantin Ciosu va implini 70 de ani. Ma grabesc, inca de pe acum, sa salut aceasta frumoasa aniversare care va sa vina, cu speranta ca ne vom mai intâlni, in cât mai multe primaveri, sub marul inflorit din fata blocului meu, unde ne-am intâlnit de-atâtea ori, si unde am uitat, macar si pentru un ceas, ca timpul trece…

Asterisc / Sub semnul perenitatii

Nimic mai nobil, decât o carte despre locul unde ai trait si ai muncit si unde viata ti s-a desfasurat cu bine si cu mai putin bine, cu momente fericite si tristeti si dureri, cu impliniri sI neimpliniri… Venerabilul meu prieten, domnul institutor Octavian Iftimie, locuitor al satului Tarnita, comuna Oncesti, poate spune acum, la cei optzeci de ani ai sai, ca si-a facut pe deplin datoria fata de el insusi. Caci ideea evocarii, prin cuvântul scris, a propriei sale existente, dar si a locurilor si oamenilor de-acolo, din acest colt al judetului Bacau, l-a urmarit toata viata. Si faptul i s-a implinit. Mai intâi, a scris despre sat – “Schita monografica a satului Tarnita” – o lucrare ce mi-a amintit de vocatia atâtor si atâtor invatatori care au lasat, comoara pentru istorie, inscrieri despre locul unde au trudit toata viata. Apoi, domnul Octavian Iftimie a dat publicitatii o alta carte – “Nostalgii si destine” - in care a zugravit, cu pana de adevarat maestru, amintiri personale, de familie, dar toate prezentate in contextul concret-istoric dat – ca sa folosesc o expresie academica - cu figuri luminoase, cu trairi si destine insusite de memoria colectiva. Si iata, acum, a scos “Monografia comunei Oncesti, Bacau”, lucrare mult mai ampla, ilustrând aceeasi ardenta pasiune a acestui om pentru cunoastere, pentru cultura. Cu modestie as aminti ca ma numar printre cei care, intr-un anume fel, l-au incurajat si ajutat in aceasta importanta lucrare. Iar acum, iata, cu bucurie notez aceste câteva cuvinte despre autor si cartea aparuta cu sprijinul Primariei Oncesti, al domnului primar Gheorghe Baban care, de altfel, scrie intr-o fila din lucrarea amintita: “O monografie poate parea prea putin pentru memoria inaintasilor nostri, dar consider ca are o valoare mare din punct de vedere spiritual pentru mândria tuturor locuitorilor satelor din comuna si pentru toti urmasii lor din toate generatiile”.
Revenind la autor, vreau sa spun ca ma bucur de prietenia sa, fapt pe care l-am considerat o onoare pentru mine. Plamaditor al destinelor unor numeroase generatii de elevi, personalitate de seama a comunitatii, familist exemplar, tata si bunic iubitor, dar, inainte de toate, om de mare sensibilitate, domnul Octavian Iftimie a trait si traieste sub semnul nevoii de cultura. In acceptiunea sa, insusi omul se defineste prin cultura. Imi scrie in dedicatia ce mi-o face pe pagina de garda a noii sale carti : «Am crescut si m-am format cu dorinta sa merg in mijlocul taranilor, pentru a-i lumina in masura fortelor mele profesionale si intelectuale, atât pe cât am reusit. Mi-am dat seama ca e nevoie, mai intâi, de cultura si, in al doilea rând, tot de cultura… » Aici e vorba de o profesiune de credinta, careia, domnul institutor Octavian Iftimie, din satul Tarnita, comuna Oncesti, i-a dat sens si prin aceasta monografie de suflet, in care a pus multa munca, izvorâta dintr-o inima mare si generoasa.

Next Page »

Clipul Zilei

Reclame

© 2008, Informatia Bacaului. Toate drepturile rezervate.

Realizat de Euro Ad